„…Nu mai ştiu ce se discuta atunci în Parlamentul dominat copios de FSN. La un moment dat s-a auzit un zvon: vin minerii! Toţi jurnaliştii aflaţi acolo am început să dăm telefoane la colegii noştri care aveau ca sarcină să relateze isprăvile minerilor în Bucureşti şi aceştia ne-au confirmat: vin spre Parlament în frunte cu Miron Cozma. Am început să-i întreb pe politicieni ce vor să facă în această situaţie. Toţi se simţeau în siguranţă în Parlament apăraţi de funcţiile lor şi de jandarmi. Mă uit pe fereastră în curtea Parlamentului şi îi văd pe jandarmi cum se imbarcă în maşini şi părăsesc Parlamentul. Era evident că primiseră ordin. Mai erau vreo doi în cladirea Parlamentului, plus un pompier care începuseră să care lăzi cu muniţie. Am întrebat ce se află în lăzi şi mi-au răspuns că grenade cu gaz lacrimogen. I-am întrebat cum îşi propun să apere Parlamentul şi mi-au răspuns că nu au cum pentru că trupele care trebuiau să asigure securitatea au plecat. Era evident că Parlamentul fusese lăsat la discreţia minerilor lui Cosma. Toţi jurnaliştii erau înspăimântaţi: ştiam ce făcuseră minerii pe 13-15 iunie 1990 şi acele imagini erau încă proaspete în memorie.Uşile parlamentului nu au rezistat prea mult la presiunea minerilor care au dat năvală în incinta sălii de şedinţe urlând şi agitând răngile şi topoarele deasupra capului. S-a creat o tensiune teribilă. Parlamentarii nu puteau părăsii clădirea pentru că minerii păzeau toate caile de acces. Nici noi nu puteam. Minerii veneau la tribună şi vorbeau despre necesitatea ca parlamentarii, îmbogăţiţii, trădătorii, cei care nu au mâncat salam cu soia şi cei care vor să vândă ţara, cei vinovaţi pentru traiul prost al românilor să dispară. Era ameninţată atât viaţa liberalilor şi ţărăniştilor cât şi a celor din FSN. În ameninţările la adresa celor din FSN însă nu credeam. Minerii mai veniseră în Bucureşti doar la chemarea lui Iliescu, iar FSN-ul era condus fără dubiu de la Cotroceni. Ne aşteptam în orice moment ca dezastru sa se producă : un miner să lase o ranga să cadă în capul unui parlamentar şi în acest fel să fie îngropată pentru o lungă perioadă de timp atât democraţia românească cât şi orice şansă de apropiere a României de lumea civilizată. Ion Raţiu, patronul meu în aceea perioada, Dan Marţian preşedintele Camerei Deputatilor şi alţii vorbeau de la microfon încercând să-i calmeze pe mineri.
Ioan Alexandru, senator PNŢCD, o raritate printre aşa-zişii politicieni care umpleau Parlamentul, le vorbea şi el minerilor. Ioan Alexandru este cel mai important poet religios al românilor. Era un om de înaltă spiritualitate, om cu viaţă sfântă, complet devotat lui Iisus Hristos şi poporului român. Printre politicienii noştri, gata să înghite o broască râioasă în fiecare dimineaţă şi să adopte imediat convingerile celui care dă mai mult, Ioan Alexandru se legitima la propriu în faţa minerilor cu Imnele Transilvaniei, ale Moldovei şi ale Tării Româneşti, carţile lui principale. El striga de la tribună: „ Sunt autorul Imnelor Transilvaniei şi ale Moldovei”. Mi se părea că se dă o luptă între spiritul creştin al lui Ioan Alexandru şi forţa brută a minerilor. El le striga acestora, cu o cruce de placaj într-o mana( crucea care-l însoţise in Piaîa Universităţii în timpul carnagiului de pe 21 decembrie 1989) şi cu cealaltă ridicată profetic deasupra capului, să nu facă vărsare de sânge în Parlament şi să părăsească Instituţia asupra căreia atacurile violente însemna tot atâtea lovituri date democraţiei. La un moment dat se întâmplă un fapt incredibil: îl văd pe Ioan Alexandru ţinând un piron şi pe un miner bătând pironul cu o rangă în peretele din spatele prezidiului Camerei Deputaţilor. De piron Ioan Alexandru a agăţat crucea lui traforată în placaj şi pilogravată cu linii grafice inspirate din arta ţărănească. El miza pe puterea de exorcizare a semnului creştin într-un Parlament în care majoritatea erau atei, proveniţi din rândurile Partidului Comunist sau ale fostei Securităţi a lui Ceauşescu. Crucea a rămas acolo ani de zile cu toate încercările repetate ale liderilor FSN (Frontului Salvarii Nationale) de a o scoate de acolo. În amintirea acestei cruci a lui Ioan Alexandru a fost ulterior montată o alta de lemn, mai mare, mai frumoasă şi mai vizibilă în spatele prezidiului din sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor, după ce aceasta s-a mutat în Palatul Parlamentului (fosta Casa a Poporului construită de Ceauşescu) unde se află şi astăzi.Episodul descris a fost semnalul dezamorsării acţiunii minerilor…”
Gabriel Klimowicz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu